Poate...

Plătesc destul de scump fiecare moment de singurătate în doi. Secundele cad greu peste sufletul meu chinuit de răceala cu care mă tratezi în ultimul timp. Te crezi zeul meu personal, iar eu ar trebui să te venerez şi să îţi aduc ofrande de fiecare dată când îţi cad la picioare pentru a mă ruga. Tu ai dreptul să aduci ploaia, iar eu sunt pedepsită şi pentru simplul fapt că întreb de ce sunt picăturile atât de mărunte. Nu cred că vom putea inversa vreodată rolurile. Dar e timpul să mă urc şi eu la acelaşi nivel cu tine. Nu te mai las să joci singur, ca la final să pierd eu.
Sunt perfect conştientă că nu îmi pot pune forţa lângă a ta: doar tu poţi ucide cu o privire. Cine ar putea vreodată rezista irisilor verzi? Şi aşa e greu să stau în picioare cu fruntea sus, când în mine mocneşte atâta nelinişte. Nu pot spera să ies din lupta asta cu sufletul intact. Nu pot să te las să câştigi atât de uşor. Prefer să mor strivită în palmele tale, decât otrăvită cu un sărut dulce.
Iubirea asta trebia să mă facă să strălucesc, să devin cel mai preţios diamant. Trebuia să mă ajuţi să înforesc, nu să secătuieşti păântul în care îmi prind rădăcinile. 

Poate că o să învăţ într-o bună zi cum să nu te mai iubesc...